Motto: „Muzica e arta nevăzută” (Clara Haskil).
„Îmi place să zâmbesc atunci când aud că oamenii mă apreciază. E şi zâmbetul un fel de muzică.”
La 7 ianuarie 1895 se năștea la București Clara, a doua dintre cele trei fete ale lui Isaac Haskil, evreu sefard emigrat din Basarabia.
“Toate suntem talentate”, spunea Jana, sora cea mică, „dar Clara este genială”.
Pianistă de excepție, Clara Haskil a fost considerată cea mai bună interpretă a lui Mozart din epoca sa. Firavă, plină de grație și șarm, modestă, exigentă, deținătoare a unui talent muzical uriaș și a unei tehnici excepționale, Clara și-a urmat pasiunea pas cu pas, în ciuda marilor problemele de sănătate cu care s-a confruntat întreaga viață.
Talentul său inegalabil era dublat de o muncă asiduă. Serenitatea, limpezimea, delicatețea, naturalețea, virtuozitatea sunt doar câteva dintre atributele ce caracterizează stilul inconfundabil al desăvârșitei interprete. Trebuie menționat aici și un mare talent anatomic al Clarei: avea niște mâini destul de mari, cu care reușea să cuprindă 12 clape între degetul arătător și cel mic. Iar memoria sa era fabuloasă, reușind să redea cu exactitate piese muzicale auzite o singură dată, chiar și fără să fi văzut partitura înainte.
Era închisă, necomunicativă, timidă, extrem de rezervată în viața reală, dar, când se așeza la pian, „muzica se materializa venind parcă de nicăieri. Brațul ei părea să alunece peste claviatură fără atingere, ca o piatră care sare pe suprafața apei. Nimic nu părea să înceapă sau să se sfârșească, totul devenea atemporal”. Așa o descria Peter Feuchtwanger, un cunoscut pianist și compozitor german.
Ca și idolul său, Mozart, Clara a fost un copil minune al pianului. La trei ani, deja putea cânta la pianul surorii sale mai mari, Lili, redând după ureche bucăți întregi din lucrările studiate de aceasta. Mama sa, Bertha, îi observă talentul extraordinar și îl încurajează, îndrumând-o spre lecții de pian și de vioară.
La șase ani se înscrie la Conservatorul din București, iar la șapte ani pleacă la Viena, unde începe să studieze pianul cu Richard Robert, care, observând tristețea copilei aflate departe de casă, îi organizează o cameră mică, în care să se joace atunci când nu studiază.
A primit o bursă de studii oferită de însăși Regina Elisabeta a României, în fața căreia cântase și pe care o cucerise cu interpretarea sa sensibilă și talentul său deosebit.
Din cauza scoliozei, care îi deformase coloana, i-a fost imposibil să mai continue studiul vioarei, dedicându-se complet pianului.
În 1905, se înscrie la Conservatorul din Paris, devenind eleva renumitului pianist Alfred Cortot, care mai târziu l-a avut ca elev și pe Dinu Lipatti, bunul prieten al Clarei. În același an susține și primul său recital public.
Criticile și referințele deosebite primite au fost însă umbrite de sănătatea sa precară și de tracul extrem pe care îl resimțea de fiecare dată la urcarea pe scenă. Succesul constant, angajamentele și independența financiară întârzie să apară, artista fiind confruntată mereu cu probleme de sănătate grave: pneumonia, scolioza congenitală, tuberculoza osoasă, tumora nervului optic sunt câteva dintre afecțiunile cu care s-a confruntat de-a lungul vieții.
„Muzica? Vise pe care le ascultăm…”
Încet-încet, după pierderea mamei și îngrijirea sănătății proprii, cu ajutorul unor personalități, printre care doamna Paul Desmarais, deținătoarea unui influent salon muzical de la Paris, și compozitorul George Enescu, încearcă să își construiască renumele și cariera. După o primire mai rece la Paris, triumfă la Lausanne și la New York, însă lipsa banilor pentru publicitate o împedică să organizeze un turneu în Statele Unite ale Americii.
„Ascultând-o interpretând Mozart, îţi dai seama cât de departe de adevăr suntem noi toţi“.
(Dinu Lipatti, despre Clara Haskil)
În 1936 îl întâlnește la Paris pe Dinu Lipatti, de care o va lega o frumoasă și strânsă prietenie, importantă în viețile amândurora. Lipatti a fost un prieten rar, un sprijin sufletesc apărut în viața ei ca o consolare pentru insuccesul din prima parte a vieții. Pentru el, Clara Haskil era „însumarea perfecțiunii pe pământ”. Au împărtășit o dragoste adâncă pentru muzică, un repertoriu comun și au luptat amândoi cu fragilitatea fizică și bolile nemiloase, dar au slujit muzica până la ultima suflare. Erau unul pentru altul o sursă de energie benefică.
„Diferenţa de vârstă dintre cei doi nu avea nicio importanţă. Egalitatea gusturilor lor, provenienţa şi idealurile comune au făcut să se nască o prietenie fraternă, o complicitate puternică între ei”, spunea Madeleine Lipatti, văduva pianistului, într-un interviu din 1965.
Au urmat anii celui de-al Doilea Război Mondial, un coșmar fără sfârșit. Antisemitismul, nazismul și persecuțiile rasiale o obligă să părăsească Parisul, care fusese ocupat de naziști. Reușește să fugă în zona liberă, în sud, și se refugiază la Marsilia, apoi în Elveția, unde în cele din urmă s-a stabilit, locuind acolo până la sfârșitul vieții. A devenit cetățean elvețian în 1949.
Copilul minune al pianului cunoaște adevărata consacrare după 50 de ani, devenind renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic timpuriu. Cariera sa cunoaște o întorsătură incredibilă, repurtează un succes răsunător, susținând nenumărate concerte și reprezentații în toată lumea. Concertează alături de renumite orchestre simfonice, din Paris, Bruxelles, Viena, Lucerna, Berlin, Philadelphia, New York etc., sub bagheta unor dirijori celebri, precum Pablo Casals, Herbert von Karajan, Carl Munch, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea și nu numai. În perioada 1952-1957, susține circa 80 de concerte pe sezon, iar în 1957 este decorată de către Guvernul francez cu „Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler.
Tot la Vevey îl cunoaște pe Charlie Chaplin, în perioada exilului lor elvețian comun, de care o va lega o prietenie foarte strânsă. Chaplin e fascinat de „doamna micuță, foarte plăpândă” și petrec mult timp împreună, cineastul invitând-o adesea la reședința sa, Manoir de Ban.
„În viața mea am întâlnit trei genii: Clara Haskil, profesorul Einstein și Sir Winston Churchill”.
(Charlie Chaplin)
La 6 decembrie 1960 se împiedică și cade pe peronul de beton al gării din Bruxelles, suferind un grav traumatism cranian. Ultimele ei vorbe: „din fericire, nu am pățit nimic la mâini”. Venise în capitala Belgiei pentru a susține un turneu de concerte alături de violonistul Arthur Grumiaux, după ce repurtaseră un succes fulminant la Paris. Înainte de înmormântarea în cimitirul Montparnasse, din Paris, a fost luată amprenta în gips a genialelor sale mâini.
La plecarea sa, dirijorul Ferenc Fricsay a spus: „moartea Clarei Haskil ne-a lăsat mai săraci, dar viața ei ne-a îmbogățit existența”. Rudolf Serkin, celebrul pianist american, o supranumise „Clara cea perfectă”.
„Dacă vă par uneori absentă, departe, distantă, este pentru că urmăresc fără odihnă un vis”.
În Elveția are loc din doi în doi ani cel mai mare concurs de pian din lume, Concursul Internațional de Pian Clara Haskil, veritabilă platformă de descoperire și afirmare a talentelor. În Vevey, orașul în care și-a petrecut ultima parte a vieții, există o stradă și o piață care poartă cu mândrie numele său.
În România, la Sibiu, se organizează din 2014 Festivalul Internațional Clara Haskil, coordonat de Alina Azario, festival care îi onorează memoria și renumele acestei ambasadoare credibile și de valoare a României peste hotare, fiind prima inițiativă autohtonă de acest fel.
Începând din octombrie 2021, Teatrul Rond Point din Paris readuce la viață povestea pianistei române, în spectacolul Clara Haskil, Prelude e Fugue, un spectacol biopic de tipul one woman show în care rolul pianistei este interpretat de actrița Laetitia Casta. Spectacolul a fost prezentat în cadrul unui turneu desfășurat în Franța, Elveția și Grecia.