Într-un limbaj maiestuos, Moshe se lansează în cântec, investind testamentul său final pentru Israeliți cu toată puterea și pasiunea de care dispunea. Începe dramatic, dar cu blândețe, chemând Cerurile și pământul să fie martori la ceea ce urma să spună, cuvinte ce aproape că își au ecoul în discursul lui Portia din Neguțătorul din Veneția. “Calitatea îndurării nu este forțată”.
Luați aminte, ceruri, și voi vorbi
Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele.
Ca ploaia să curgă învățăturile mele
Ca roua să cadă cuvântul meu,
Ca poaia repede pe verdeață
Ca picăturile de ploaie pe iarbă. (Deut. 32:1-2)
Însă acesta este doar un preambul al mesajului central pe care Moshe vrea să îl transmită. Este ideea cunoscută sub denumirea de tzidduk ha-din, reabilitarea judecății lui Dumnezeu. Așa cum formulează Moshe:
El este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârșite,
Căci toate căile Sale sunt drepte.
El este un Dumnezeu credincios, care nu face nicio nedreptate,
El este drept și curat. (Deut. 32:4)
Aceasta este o doctrină fundamentală iudaismului și înțelegerii asupra răului și suferinței în lume – o doctrină dificilă, dar necesară. Dumnezeu este drept. De ce, atunci, se întâmplă lucruri rele?
Este El corupt? Nu – defectul este al copiilor Săi, Un neam îndărătnic și stricat. (Deut. 32:5)
Dumnezeu răsplătește binele cu bine, răul cu rău. Atunci când ni se întâmplă lucruri rele, este din cauză că suntem vinovați de lucruri rele noi înșine. Vina nu este în soarta noastră, ci în noi înșine.
Trecând la modul profetic, Moshe prevede ceea ce a prezis deja, încă dinainte de a trece Iordanul și a intra în țară. De-a lungul cărții Deuteronom, el avertizează asupra pericolului ca, odată ajunși în țară, atunci când greutățile deșertului și zbuciumul luptelor vor fi uitate, poporul va deveni confortabil și mulțumit de sine. Își vor asuma realizările și se vor îndepărta de credință. Când se va întâmpla acest lucru, vor aduce dezastru asupra lor:
Yeshurun s-a îngrășat și a lovit cu picioarele –
Te-ai îngrășat, îngroșat și te-ai lățit –
L-au părăsit pe Dumnezeu care i-a creat
Și a nesocotit stânca mântuirii tale …
Ai părăsit Stânca care te-a născut;
Și ai uitat pe Dumnezeu care ți-a dat viață. (Deut. 32:15-18)
Aceasta, prima folosire a cuvântului Yeshurun în Tora – de la rădăcina Yashar, vertical – este folosit deliberat cu sens ironic. Israel știa odată ce înseamnă să stai drept, însă ajunge să rătăcească din cauza unei combinații de bogăție, siguranță și asimilare a căilor vecinilor săi. Va trăda termenii legământului și când se va întâmpla acest lucru va descoperi că Dumnezeu nu îi mai este alături. Acesta va descoperi că istoria este un lup lacom. Separat de sursa sa de putere, va fi copleșit de dușmanii săi. Toate lucrurile de care națiunea s-a bucurat odată vor fi pierdute. Acesta este un mesaj dur și terifiant.
Totuși, Moshe încheie Tora cu o temă care exista încă de la început. Dumnezeu, Creatorul universului, a făcut o lume care este fundamental bună: cuvânt care se repetă de șapte ori în primul capitol din Bereshit. Oamenii, fiindu-le oferit liber arbitru, în imaginea și asemănarea lui Dumnezeu, sunt cei care introduc răul în lume și mai apoi suferă consecințele. De aici insistența lui Moshe că atunci când apar necazurile și tragediile, trebuie să căutăm cauzele în noi înșine și nu să-l învinovățim pe Dumnezeu. Dumnezeu este drept și corect. Neajunsurile sunt ale noastre, ale copiilor Lui.
Aceasta este, poate, ideea cea mai dificilă din întreg iudaismul. Și este deschisă uneia dintre cele mai simple obiecții, care apare în fiecare generație. Dacă Dumnezeu este corect, de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?
Aceasta este o întrebare pusă nu de sceptici sau de cei care se îndoiesc, ci de înșiși eroii credinței. O auzim în pledoaria lui Avraham “Oare judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?”. O auzim de la Moshe: “De ce ai făcut rău acestor oameni?” Și din nou în Ieremia: “Doamne, tu ai mereu dreptate în disputele mele cu Tine. Trebuie totuși să îmi pledez cazul în fața ta: De ce sunt răufăcătorii atât de prosperi? De ce sunt oamenii răi atât de fericiți?” (Ier. 12:1).
Este o contradicție care nu s-a încheiat niciodată. Este continuată pe parcursul literaturii rabinice. A fost auzită din nou în kinot, lamentațiile determinate de persecuția evreilor în Evul Mediu. Este prezentă în literatura apărută după inchiziția spaniolă, iar ecourile sale continuă să reverbereze în amintirile Holocaustului.
Talmudul spune că dintre toate întrebărie pe care Moshe i le-a adresat lui Dumnezu, aceasta este singura la care Dumnezeu nu a dat un răspuns. Cea mai simplă și mai profundă interpretare este dată în Psalmul 92, “Cântecul zilei de Shabat.” Chiar dacă “cei răi răsar precum iarba”, vor fi în cele din urmă distruși. Cei drepți, prin contrast, “înfloresc precum un palmier și cresc înalți precum un cedru în Liban.” Răul câștigă pe termen scurt, niciodată pe termen lung. Cei răi sunt la fel ca iarba, în timp ce cei drepți sunt mai degrabă ca arborii. Iarba crește peste noapte, în timp ce unui arbore îi ia ani de zile până ajunge la înălțimea maximă. Pe termen lung, tiraniile sunt înfrânte. Imperiile intră în declin și se prăbușesc. Bunătatea și dreptatea sunt cele care câștigă bătălia finală. Așa cum a spus Martin Luther King în spiritul Psalmului: “Bolta universului moral este lungă, dar inclină spre justiție.”
Este o credință dificilă, acest angajament de a vedea dreptatea în istorie sub suveranitatea lui Dumnezeu. Să luăm însă în calcul alternativele. Acestea sunt trei: Prima este să consideri că nu există absolut niciun sens al istoriei. Homo hominis lupus est, “Omul este lup pentru om.” Așa cum a spus Thucydides în numele atenienilor: “Cei puternici fac ceea ce vor, cei slabi suferă ce trebuie.” Istoria este o luptă darwiniană pentru supraviețuire, iar dreptatea nu este altceva decât denumirea dată voinței celei mai puternice părți.
Cea de-a doua, despre care am scris în Not In God’s Name, este dualismul, idea că răul nu vine de la Dumnezeu, ci ca sursă independentă: Satan, Diavolul, Anticristul, Lucifer, Prințul Întunericului, și multe alte nume date forței care nu este Dumnezeu, ci se opune lui și celor care îi slujesc. Această idee, care a apărut în formele sectare ale fiecăreia dintre religiile monoteiste abrahamice, precum și în totalitarismul secular modern, este una dintre cele mai periculoase din istorie. Împarte umanitatea în binele neclintit și răul iremediabil, dând naștere unei lungi istorii de vărsare de sânge și barbarism asemeni celor pe care le vedem astăzi fiind puse în acțiune în multe părți ale lumii în numele războiului sfânt împotriva unui Satan mai mare sau mai mic. Acesta este dualism, nu monoteism, iar înțelepții care l-au numit shtei reshuyot, “două puteri sau domenii”, aveau dreptate să îl respingă în totalitate.
Cea de-a treia alternativă, dezbătută extensiv în literatura rabinică, este aceea de a spune că dreptatea există în cele din urmă în Lumea Viitoare, în viața de după moarte. Deși acesta este un element esențial al iudaismului, este uimitor cât de puțin a apelat iudaismul la el, recunoscând că forța principală a Tanachului este asupra acestei lumi și a vieții înainte de moarte. Căci aici trebuie să muncim pentru dreptate, corectitudine, compasiune, decență, ameliorarea sărăciei și perfectarea, în măsura în care se află în puterea noastră, a societății și a vieții noastre individuale. Tanachul aproape niciodată nu se bazează pe această opțiune. Dumnezeu nu le spune lui Ieremia sau Iov că răspunsul la întrebările lor se află în cer, și că îl vor descoperi de îndată ce se încheie perioada lor pe pământ. Pasiunea pentru dreptate, atât de caracteristică iudaismului, s-ar disipa în totalitate dacă acesta ar fi singurul răspuns.
Pe cât de dificilă este credința evreiască, ea a avut, de-a lungul istoriei, efectul de a ne determina să spunem: dacă s-au înâmplat lucruri rele, să nu învinovățim pe nimeni altcineva decât pe noi înșine, și să ne străduim să le îmbunătățim. Cred că asta este ceea ce i-a condus pe evrei ca de nunumărate ori, să depășească tragediile, zguduiți, cu cicatrici, șchiopătând asemeni lui Iaacov după întâlnirea cu îngerul, însă hotărâți să o luăm de la capăt, să ne rededicăm misiunii și credinței noastre, să atribuim realizările noastre lui Dumnezeu și înfrângerile nouă înșine.
Cred că dintr-o astfel de modestie ia naștere forță uriașă.
Shabat Shalom
