Acesta este, poate, cel mai mare eșec colectiv al leadership-ului în Tora. Zece dintre spionii pe care Moshe i-a trimis pentru a vedea țara s-au întors cu un raport calculat care a demoralizat națiunea.
„Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari… Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi…Ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă… faţă de ei parcă eram nişte lăcuste. (Num. 13:27-33)
Asta era ceva absurd, ceea ce și ei ar fi trebuit să știe. Au plecat din Egipt, cel mai mare imperiu al lumii antice după o serie de plăgi care au îngenunchiat acea țară atât de mare. Au traversat Marea Roșie ce părea un obstacol de ne-depășit. S-au luptat și i-au învins pe amaliceți, o națiune războinică feroce. Au cântat, alături de semenii lor israeliți, un cântec care cuprindea versurile:
Popoarele vor afla lucrul acesta şi se vor cutremura
apucă groaza pe filisteni
se înspăimântă căpeteniile Edomului
şi un tremur apucă pe războinicii lui Moab;
toţi locuitorii Canaanului s-au topit
Ei ar fi trebuit să știe că oamenii din acel ținut se temeau de ei, și nu invers. Și așa a și fost, după cum le-a spus Rahab patruzeci de ani mai târziu:
Ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire. De când am auzit lucrul acesta, ni s-a înmuiat inima şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ. (Ioshua 2:9-11)
Dintre cei doisprezece, doar Ioshua și Caleb au demonstrat leadership. Ei au spus poporului că vor putea cuceri țara, deoarece Dumnezeu era cu ei. Poporul nu i-a ascultat. Însă cei doi lideri și-au primit răsplata. Ei au fost singurii din generația lor care au putut intra pe Tărâmul Făgăduinței. Mai mult, declarația lor de credință și refuzul lor de a se teme strălucește acum la fel de puternic ca acum treizeci și trei de secole. Ei rămân eroii eterni ai credinței.
Una dintre sarcinile fundamentale ale unui lider, de la un președinte până la un părinte, este să ofere oamenilor un sentiment de încredere: în ei înșiși, în grupul căruia îi aparțin, și în misiune în sine. Un lider trebuie să aibă încredere în cei pe care îi conduce și să le inspire încredere. Așa cum a scris Rosabeth Moss Kanter de la Harvard Business School în cartea sa Încredrere, “Leadershipul nu este despre lider, ci despre modul în care el sau el clădește încredere tuturor celorlalți.” Încrederea este în latină înseamnă “a avea credință împreună.”
Adevărul este că regula profeției auto-îndeplinite se regăsește într-o măsură deloc mică în viața umană. Cei care spun “Nu putem” au probabil dreptate, la fel ca și cei care spun “Putem.” Dacă îți lipsește încrederea, vei pierde. Dacă ai încredere – solidă, justificată, bazată pe pregătire și performanțe anterioare – vei câștiga. Poate nu de fiecare dată, dar suficient de des pentru a depăși eșecurile și obstacolele. Aceasta, așa cum a fost menționată în comentariul pericopei Beshalach, este povestea despre brațele lui Moshe în timpul luptei împotriva amaleciților. Atunci când israeliții privesc în sus, câștigă. Când privesc în jos, încep să piardă.
De aceea, definiția negativă a identității evreiești care a prevalat atât de des în timpurile moderne (evreii sunt un popor care e urât de ceilalți, Israel este o națiune izolată, a fi evreu este un mod de a-i refuza lui Hitler o victorie postumă) este atât de greșită și motivul pentru care unul din doi evrei care au fost crescuți în această doctrină aleg să se căsătorească în afara credinței și să-și întrerupă călătoria evreiască.
Istoricul economist de la Harvard, David Landes, în lucrarea sa Avuția și Sărăcia Națiunilor, explorează întrebări despre motivul pentru care unele tări eșuează să se dezvolte economic, în timp ce altele au un succes spectaculos. După mai bine de 500 de pagini de analiză riguroasă, ajunge la următoarea concluzie:
În această lume, optimiștii câștigă, nu pentru că au mereu dreptate, ci pentru că sunt pozitivi. Chiar și atunci când greșesc, ei sunt pozitivi și aceasta este calea realizărilor, corectării, perfecționării și succesului. Optimismul educat, cu ochii deschiși este de succes; pesimismul poate oferi doar palida consolare de a fi avut dreptate.
Eu prefer cuvântul “speranță” în loc de “optimism.” Optimismul este convingerea că lucrurile se vor îmbunătăți; speranța este convingerea că împreună putem îmbunătăți lucrurile. Niciun evreu, cunoscând istoria evreiească, nu poate fi optimist, însă niciun evreu demn de acest nume nu abandonează speranța. Cei mai pesimiști profeți, de la Amos, la Ieremia, au fost totuși voci ale speranței. Prin defetismul lor, spionii au eșuat ca lideri și ca evrei. Să fii evreu înseamnă să fii un reprezentant al speranței.
De departe, cel mai remarcabil comentator al episodului spionilor a fost Lubavitcher Rebbe, Rabbi Menachem Mendel Schneerson. El a ridicat întrebarea evidentă. Tora subliniază că spionii erau toți lideri, căpetenii de triburi. Știau că Dumnezeu este alături de ei, și că având spijinul lui nu exista o limită a ceea ce ar putea face. Știau că Dumnezeu nu le-ar fi promis o țară pe care nu ar putea-o cuceri. Atunci de ce s-au întors cu un raport negativ?
Răspunsul său inversează interpretarea convențională a episodului spionilor. Ei, spune el, nu se temeau de înfrângere. Ei se temeau de victorie. Ceea ce au spus poporului e un aspect, însă ceea ce i-a determinat să spună acel lucru este cu totul altul.
Care era situația lor acum în pustietate? Trăiau în imediata și continua apropiere de Dumnezeu. Au băut apă ieșită din stâncă. Au mâncat mana din ceruri. Erau înconjurați de norii gloriei divine. Eram acompaniați de miracole.
Care va fi situația lor în țară? Vor fi nevoiți să lupte în războaie, să are câmpul, să planteze semnițe, să culeagă, să creeze și să susțină o armată, o economie și un sistem social. Ar fi trebuit să facă ceea ce făceau toate celelalte națiuni: să trăiască în lumea reală a spațiului empiric. Ce se va alege de relația lor cu Dumnezeu? El va fi în continuare prezent în ploia care le va uda recoltele, în binecuvântările câmpului și ale orașului, și în Templul de la Ierusalim pe care îl vor vizita de trei ori pe an, dar nu într-un mod vizibil miraculos, așa cum făcea în deșert. De asta se temeau spionii: nu de eșec, ci de reușită.
Acesta, spunea Rebbe, era un păcat nobil, însă era totuși un păcat. Dumnezeu își dorește să trăim în lumea reală, a națiunilor, economiilor și armatelor. Dumnezeu își dorește, așa cum formulează El, să creeze “un loc în care să sălășluiască în lumea de jos.” El își dorește ca noi să aducem Shechina, Prezența Divină, în viața de zi cu zi. Este ușor să-l descoperim pe Dumnezeu în izolare totală și evitând responsabilitatea. Este dificil să-l descoperim pe Dumnezeu la birou, în afaceri, în ferme, pe câmpuri sau în fabrici sau finanțe. Însă aceasta este încercarea dificilă la care suntem supuși: să creem spațiu pentru Dumnezeu în mijlocul lumii fizice pe care el a creat-o și a denumit-o bună de șapte ori. Acesta este lucrul pe care cei zece spioni nu au reușit să-l înțeleagă, cauzând un eșec spiritual care a condamnat o generație întreagă la patruzeci de ani de rătăcire inutilă.
Cuvintele lui Rebbe răsună chiar mai puternic astăzi decât atunci când le-a rostit prima oară. Ele sunt o afirmație profundă despre misiunea evreiască. Sunt de asemenea, o expunere excelentă a unui concept care a intrat relativ recent în vocabularul psihologilor – teama de succes. Suntem cu toții familiarizați cu ideea temerii de eșec. Este ceea ce ne oprește pe mulți dintre noi să ne asumăm riscuri, preferând în schimb să rămânem în zona noastră de confort.
Nu mai puțin reală este, însă, teama de succes. Ne dorim să reușim: asta e ceea ce ne spunem nouă înșine, precum și celorlalți. Însă, adesea, la nivel subconștientt, ne temem de ceea ce ar putea aduce succesul: noi responsabilități, așteptări de la ceilalți pe care poate ne va fi greu să le îndeplinim, și așa mai departe. Și astfel eșuăm să devenim ceea ce am putea deveni dacă cineva ne-ar fi dat încrederea în noi înșine.
Antidotul pentru teamă, atât cea de eșec, cât și cea de succes, se regăsește în paragraful cu care se încheie această pericopă: poruncă pentru tzitzit (Num. 15:38-41). Ni se poruncește să așezăm franjuri pe hainele noastre, printre ele un fir de albastru. Albastru este culoarea cerului și a paradisului. Albastru este culoarea pe care o vedem când privim în sus (cel puțin în Israel; în Marea Britanie mai des vedem nori). Atunci când învățăm să privim în sus, ne depășim temerile. Liderii oferă oamenilor încredere, învățându-i să privească în sus. Nu suntem lăcuste decât dacă noi credem că suntem.
- Cum este tzitzit-ul antidotul temerilor discutate în acest eseu?
- Puteți observa atractivitatea stilului de viață pe care cei zece spioni se temeau să-l lase în urmă?
- Cum putem aduce Shechinah în stilul nostru de viață practică, de zi cu zi?
